Cerul — astronomie

Uranus: planeta care se rotește pe o parte

Uranus este a șaptea planetă de la Soare, iar axa sa este înclinată cu aproximativ 98°, așa că orbitează aproape culcat pe o parte. William Herschel l-a descoperit în 1781, iar pe un cer foarte întunecat se află chiar la limita vizibilității cu ochiul liber.

Uranus este a șaptea planetă de la Soare și una dintre cele mai ciudate lumi din sistemul solar. Se rotește aproape pe o parte, strălucește într-un albastru-verzui pal și se află atât de departe, încât a scăpat neobservat mii de ani de privit spre cer.

Descoperirea lui Herschel

Pe 13 martie 1781, William Herschel, un muzician născut în Germania devenit astronom, care locuia în Anglia, cerceta cerul din grădina sa din Bath cu un telescop construit de el însuși. A observat un obiect care nu arăta ca un punct de lumină, așa cum arată stelele, ci avea un mic disc. La început l-a luat drept cometă.

Pe măsură ce alți observatori i-au urmărit mișcarea, a devenit clar că obiectul se deplasa pe o orbită aproape circulară, mult dincolo de Saturn. Era o planetă, prima descoperită vreodată cu ajutorul telescopului, iar descoperirea a dublat lățimea cunoscută a sistemului solar. Cele cinci planete până la Saturn erau cunoscute din antichitate, pentru că se văd cu ochiul liber.

Herschel a propus numele Georgium Sidus („Steaua lui George”) în cinstea regelui britanic, dar acesta nu s-a impus în afara Angliei. Astronomul german Johann Bode a propus Uranus, după zeul grec al cerului, iar acest nume a rămas. Citește mai multe despre Saturn, ultima planetă cunoscută de antici, în articolul dedicat.

O axă foarte înclinată

Majoritatea planetelor se rotesc cu axa aproximativ dreaptă față de orbită. Axa Pământului este înclinată cu circa 23,4°. Uranus este înclinat cu aproximativ 98°, așa că practic se rostogolește în jurul Soarelui pe o parte. Deoarece înclinarea este puțin mai mare de 90°, rotația sa este, tehnic vorbind, retrogradă, adică în sens opus față de cea a majorității planetelor.

Consecințele sunt spectaculoase. Uranus face aproximativ 84 de ani pământeni pentru o orbită completă în jurul Soarelui, așa că fiecare pol petrece circa 42 de ani la lumină, urmați de circa 42 de ani în întuneric. Sunt cele mai extreme anotimpuri din sistemul solar. Anotimpurile Pământului provin tot din înclinarea axei, dar una mult mai blândă.

De ce este înclinat? Oamenii de știință nu sunt pe deplin siguri. Ipoteza principală spune că, la începuturile sistemului solar, Uranus a fost lovit de un corp mare, poate cât Pământul, sau de mai multe corpuri mai mici. Ideea este susținută de modele pe calculator, dar nu este un fapt dovedit. Inelele și sateliții planetei împart aceeași înclinare, ceea ce se potrivește cu ideea că s-au format sau s-au reorganizat după un asemenea eveniment.

Până în prezent, singura sondă care a vizitat Uranus de aproape este Voyager 2 a NASA, care a trecut pe lângă el în ianuarie 1986 și a trimis primele imagini detaliate ale planetei, ale inelelor și ale sateliților ei. Cea mai mare parte din ce știm provine din acea scurtă întâlnire și din observațiile cu telescopul.

Giganții de gheață

Uranus și Neptun sunt numiți giganți de gheață, pentru a fi deosebiți de giganții gazoși Jupiter și Saturn. Uranus este de aproximativ patru ori mai lat decât Pământul și de circa 14 ori mai masiv.

Atmosfera sa este formată în principal din hidrogen și heliu, cu puțin metan. Metanul absoarbe lumina roșie, ceea ce dă planetei nuanța albastru-verzuie. În interior, modelele actuale sugerează cantități mari de apă, amoniac și metan. Astronomii numesc aceste substanțe „ghețuri” chiar și atunci când sunt fierbinți și sub presiune imensă, deci nu înseamnă că planeta este o bulă de zăpadă înghețată. Uranus are una dintre cele mai reci atmosfere măsurate în sistemul solar, cu temperaturi sub minus 200 °C.

Planeta are un sistem de inele slabe și peste 25 de sateliți cunoscuți. În mod neobișnuit, cei mai mulți poartă nume de personaje din operele lui Shakespeare și Alexander Pope, nu din mitologie.

Poate fi văzut cu ochiul liber?

Da, dar doar în condiții potrivite. Uranus strălucește la magnitudinea de aproximativ 5,4–6, deci abia se poate zări cu ochiul liber pe un cer foarte întunecat, departe de luminile orașului. În practică trebuie să știi exact unde să te uiți, folosind o hartă a cerului sau o aplicație.

Cel mai simplu este să-l găsești cu binoclul, unde arată ca o stea slabă. Într-un telescop mic apare ca un minuscul disc albastru-verzui. Uranus rămâne mereu în apropierea ecliptice, așa că îl poți căuta printre constelațiile zodiacale. Iluminatul orașelor îngreunează observarea, așa că vezi sfaturile noastre despre poluarea luminoasă și cum să privim cerul.

Cum interpretează tradiția simbolic Uranus este un subiect separat și nu ține de astronomie. Îl găsești în Uranus în astrologie. Pentru diferența dintre cele două domenii, vezi astronomie vs. astrologie.

Pozițiile din Astronativa sunt exacte astronomic. Interpretarea este pentru inspirație. · Glosar · Termeni · Confidențialitate · Mulțumiri