Cerul — astronomie

Pluto: de la planetă la planetă pitică

Pluto a fost descoperit în 1930 și a fost considerat a noua planetă timp de aproximativ 76 de ani. În 2006, Uniunea Astronomică Internațională (UAI) a adoptat o definiție a planetei în trei părți. Pluto nu îndeplinește a treia parte, deoarece nu și-a degajat vecinătatea orbitală, așa că este clasificat drept planetă pitică. S-a schimbat doar eticheta. Sonda New Horizons a NASA a arătat că Pluto este o lume complexă și activă.

Descoperirea din 1930

Pluto a fost descoperit în 1930 de Clyde Tombaugh la Observatorul Lowell din Arizona. El a comparat plăci fotografice ale aceleiași zone de cer, realizate în nopți diferite, și a observat un punct slab de lumină care se mișca în raport cu stelele de fundal. Descoperirea a fost anunțată pe 13 martie 1930. Numele a fost propus de Venetia Burney, o școlăriță de unsprezece ani din Oxford, și a fost acceptat deoarece Pluto este zeul roman al lumii subpământene.

Primele estimări îl făceau pe Pluto să pară mult mai mare decât este în realitate. Pe măsură ce observațiile s-au îmbunătățit, dimensiunea și masa estimate au tot scăzut. Astăzi știm că diametrul său este de aproximativ 2.377 de kilometri, mai mic decât al Lunii noastre.

Ce am aflat ulterior

În 1978, James Christy a descoperit cel mai mare satelit al lui Pluto, Charon. Acesta are aproximativ jumătate din diametrul lui Pluto, de aceea cei doi sunt adesea descriși ca un sistem dublu. Centrul lor comun de masă se află în afara lui Pluto. Mai târziu au fost descoperiți patru sateliți mai mici: Nix, Hydra, Kerberos și Styx.

Pluto urmează o orbită alungită și înclinată și are nevoie de aproximativ 248 de ani terestri pentru a ocoli Soarele. Uneori se află mai aproape de Soare decât Neptun, dar cei doi nu se ciocnesc niciodată, deoarece Pluto parcurge două orbite la fiecare trei orbite ale lui Neptun (o rezonanță orbitală 3:2). Poți citi despre Neptun în Neptun.

Începând din 1992, astronomii au început să găsească și alte corpuri înghețate dincolo de Neptun, într-o regiune numită Centura Kuiper. S-a dovedit că Pluto nu este singur, ci cel mai strălucitor membru al unei populații numeroase de lumi mici înghețate. În 2005 a fost anunțată descoperirea lui Eris, un obiect de dimensiuni similare cu Pluto și puțin mai masiv. Întrebarea „ce este o planetă?” nu mai putea fi ocolită.

Decizia UAI din 2006

Pe 24 august 2006, la Adunarea Generală de la Praga, Uniunea Astronomică Internațională (UAI) a adoptat o rezoluție care conține prima definiție oficială a cuvântului „planetă”. Conform ei, Pluto este o „planetă pitică”, o categorie introdusă prin aceeași rezoluție. UAI recunoaște în prezent cinci: Ceres, Pluto, Haumea, Makemake și Eris.

Merită subliniat că a fost o decizie de clasificare. Pluto în sine nu s-a schimbat; s-a schimbat definiția folosită de astronomi. Pentru mai multe despre această întrebare, vezi De ce Pluto nu este planetă și Pluto: planetă sau nu.

Cele trei criterii pentru o planetă

Conform definiției UAI din 2006, un corp ceresc este planetă atunci când:

1. Orbitează în jurul Soarelui.
2. Are suficientă masă pentru a fi aproape rotund. Propria gravitație învinge rigiditatea materialului și îl aduce într-o stare de echilibru hidrostatic.
3. Și-a degajat vecinătatea din jurul orbitei. Domină zona sa orbitală, astfel încât nu o mai împarte cu alte corpuri comparabile, în afară de propriii sateliți.

Pluto îndeplinește primele două criterii, dar nu și pe al treilea. Își împarte regiunea orbitală cu multe alte obiecte din Centura Kuiper. Aceste criterii separă cele opt planete, de la Mercur la Neptun, de corpurile mai mici. Corpurile care îndeplinesc primele două criterii, dar nu și pe al treilea, sunt planete pitice. Pentru corpuri mici înrudite vezi Planete pitice și Comete.

Definiția nu este iubită de toată lumea. Unii cercetători ai planetelor preferă o clasificare bazată doar pe proprietățile intrinseci ale unui corp, precum forma și activitatea geologică. Dezbaterea științifică continuă, dar clasificarea UAI rămâne cea oficială.

Ce a dezvăluit New Horizons

Sonda New Horizons a NASA a fost lansată pe 19 ianuarie 2006. Pe 14 iulie 2015 a survolat Pluto la o distanță de aproximativ 12.500 de kilometri și a transmis primele imagini de aproape ale sistemului.

Descoperirile principale:

• O regiune în formă de inimă. O structură luminoasă, numită Tombaugh Regio în onoarea descoperitorului, are ca lob vestic Sputnik Planitia, o câmpie vastă de gheață de azot.
• O suprafață tânără și activă. Sputnik Planitia are aproape fără cratere, ceea ce arată că suprafața sa este tânără din punct de vedere geologic și că gheața de acolo este reînnoită prin mișcare lentă.
• Munți de gheață de apă. La temperaturile foarte scăzute de pe Pluto, de în jur de minus 230 °C, gheața de apă este dură ca roca și formează munți înalți.
• O atmosferă subțire. Este alcătuită în principal din azot și are mai multe straturi de ceață albăstruie.
• Un sistem complex de sateliți. Datele despre Charon și sateliții mici au arătat că și ei au istorii bogate și terenuri variate.

După Pluto, New Horizons și-a continuat drumul în Centura Kuiper. Pe 1 ianuarie 2019 a survolat obiectul Arrokoth, unul dintre cele mai îndepărtate corpuri explorate vreodată de aproape de o sondă.

De ce Pluto rămâne fascinant

Schimbarea categoriei nu a diminuat valoarea științifică a lui Pluto. Fiind cel mai bine studiat corp din Centura Kuiper, ajută oamenii de știință să înțeleagă cum s-au format zonele exterioare ale Sistemului Solar. Astronomia este o știință care își revizuiește clasificările atunci când apar date noi și definiții mai bune.

Dacă ești curios cum este interpretat Pluto în tradiția culturală a astrologiei, care este un subiect separat și nu face parte din astronomie, vezi Pluto în astrologie. Diferența dintre cele două domenii este explicată în Astronomie versus astrologie.

Pozițiile din Astronativa sunt exacte astronomic. Interpretarea este pentru inspirație. · Glosar · Termeni · Confidențialitate · Mulțumiri