Cerul — astronomie

Mișcarea retrogradă: de ce par planetele că merg înapoi

Mișcarea retrogradă este aparentă: pe fundalul stelelor, o planetă pare să își schimbe pentru o vreme direcția, deși fiecare planetă continuă să orbiteze în jurul Soarelui în același sens. Efectul apare pentru că privim de pe un Pământ în mișcare, care fie depășește planetele exterioare, fie este depășit de cele interioare.

Mișcare aparentă, nu reală

Dacă urmărești o planetă noapte de noapte, o vei vedea de obicei deplasându-se lent spre est pe fundalul stelelor îndepărtate. Aceasta se numește mișcare progradă (directă). Din când în când, însă, planeta încetinește, se oprește, alunecă o vreme spre vest, apoi se oprește din nou și își reia drumul spre est. Acest interval de mers înapoi este mișcarea retrogradă, de la latinescul retrogradus, adică „pas înapoi”.

Ideea esențială este că e vorba de o iluzie de perspectivă. Toate planetele orbitează în jurul Soarelui în același sens și niciuna nu își schimbă cursul. Se schimbă doar unghiul din care le vedem, pentru că ne aflăm pe o planetă aflată și ea în mișcare. De aceea astronomii vorbesc despre mișcare retrogradă aparentă.

Analogia cu mașina depășită

Imaginează-ți că mergi pe autostradă și depășești o mașină mai lentă. Pe măsură ce te apropii, ea apare în fața ta. În momentul depășirii, pare să alunece înapoi în raport cu peisajul îndepărtat. Când te îndepărtezi, pare iar că merge în direcția obișnuită. Niciuna dintre mașini nu s-a oprit și nu a mers înapoi.

În spațiu lucrurile stau la fel. Pământul se deplasează pe orbita sa cu aproximativ 30 de kilometri pe secundă. Marte, mai departe de Soare, se mișcă mai lent, cu circa 24 de kilometri pe secundă. Când Pământul ajunge din urmă Marte și îl depășește, Marte descrie, din punctul nostru de vedere, o mică buclă sau un zigzag pe fundalul stelelor.

Planete interioare și exterioare

Mecanismul este același, dar momentul diferă.

Planetele exterioare (Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun). Faza lor retrogradă este centrată pe opoziție, când planeta se află în partea opusă Soarelui pe cerul nostru, iar Pământul se găsește între cele două. Atunci Pământul depășește planeta, deci tot atunci ea este cea mai aproape de noi și cea mai strălucitoare, vizibilă toată noaptea. Vezi articolul despre opoziție pentru mai multe detalii.

Planetele interioare (Mercur și Venus). Se mișcă mai repede decât Pământul și apar mereu destul de aproape de Soare. Faza lor retrogradă este centrată pe conjuncția inferioară, când planeta trece între Pământ și Soare, depășindu-ne pe culoarul interior. Mercur are astfel de episoade de câteva ori pe an, fiecare durând cam trei săptămâni. Venus are episoade mai rare și mai lungi. Despre Mercur poți citi separat.

Soarele și Luna nu sunt niciodată retrograde în acest sens. Soarele este centrul sistemului, iar Luna orbitează în jurul Pământului.

Între cele două tipuri de mișcare, planeta pare scurt timp nemișcată. Aceasta se numește punct staționar și este locul în care bucla se întoarce.

De la Ptolemeu la Copernic

Observatorii antici știau că „rătăcitoarele” (în greacă planetes) uneori dau înapoi, iar aceasta era o adevărată enigmă pentru modelele cu Pământul în centru. Claudius Ptolemeu, în secolul al II-lea e.n., a explicat în Almageste buclele prin epicicluri: cercuri mici pe care se mișcă o planetă, în timp ce centrul cercului se deplasează pe un cerc mai mare, centrat aproape de Pământ. Modelul calcula destul de bine pozițiile planetelor pentru a fi folosit timp de secole.

În De revolutionibus orbium coelestium („Despre revoluțiile sferelor cerești”, 1543), Nicolaus Copernic a așezat Soarele în centru. În această imagine mișcarea retrogradă decurge firesc: Pământul este doar una dintre planete, iar când depășește o alta sau este depășit de ea, apare o buclă aparentă. Nu mai sunt necesare epicicluri mari pentru a explica buclele.

Johannes Kepler a arătat apoi că orbitele sunt elipse, iar observațiile telescopice ale lui Galileo, precum fazele lui Venus, au susținut viziunea cu Soarele în centru. Astăzi pozițiile planetelor se calculează foarte precis cu ajutorul efemeridelor, de exemplu cele produse de Jet Propulsion Laboratory al NASA.

Cât de des și cât de mult

Timpul dintre două opoziții succesive ale unei planete este perioada ei sinodică. Pentru Marte este de aproximativ 26 de luni, deci Marte devine retrograd cam o dată la doi ani și două luni. Cu cât planeta este mai departe, cu atât se întâmplă mai des, pentru că Pământul o ajunge din urmă mai frecvent, iar planeta însăși se deplasează foarte puțin. Jupiter și Saturn devin retrograde aproape în fiecare an, de fiecare dată pentru aproximativ patru luni. Citește mai multe despre Marte.

Cum vezi bucla pe cerul 3D

Pe cerul 3D din Astronativa poți trasa singur o buclă:

1. Alege o planetă, de exemplu Marte, și setează un interval de câteva luni în jurul opoziției.
2. Activează urma planetei pe fundalul stelelor și accelerează timpul.
3. Urmărește cum urma încetinește, se oprește, își schimbă sensul și apoi merge din nou înainte.
4. Treci la vederea de sus a Sistemului Solar. Acolo planetele alunecă lin într-o singură direcție, iar bucla dispare, arătând că este doar o chestiune de punct de vedere.

Pe cerul real poți face aproape la fel, notând la câteva zile poziția unei planete în raport cu stelele strălucitoare. Pentru început, vezi cum să privim cerul.

Dacă ești curios cum citește tradiția astrologică această perioadă, există un articol separat despre planetele retrograde. Acest articol vorbește doar despre astronomie: mișcarea retrogradă ține de geometria orbitelor, nu de o schimbare a planetelor în sine.

Pozițiile din Astronativa sunt exacte astronomic. Interpretarea este pentru inspirație. · Glosar · Termeni · Confidențialitate · Mulțumiri