Cerul — astronomie

Precesia: lenta oscilație a axei Pământului

Precesia este lenta rotire în cerc a axei de rotație a Pământului, ca oscilația unui titirez. Un ciclu complet durează aproximativ 26.000 de ani. Ea schimbă steaua care marchează polul ceresc nord și deplasează punctele echinocțiilor de-a lungul ecliptică, motiv pentru care semnele zodiacului tropical nu se mai suprapun peste constelațiile care le poartă numele.

Pământul ca un titirez

Învârte un titirez și vei observa că face mai mult decât să se rotească. Axa lui descrie lent un con. Această rotire lentă se numește precesie, iar Pământul face ceva foarte asemănător.

Axa Pământului este înclinată cu aproximativ 23,4 grade față de perpendiculara pe planul orbitei sale. Planeta noastră nu este o sferă perfectă: pentru că se rotește, are o ușoară umflătură la ecuator. Atracția gravitațională a Soarelui și a Lunii asupra acestei umflături încearcă să îndrepte axa. Fiindcă Pământul se rotește, rezultatul nu este o înclinare, ci o lentă rotire a axei pe un cerc, la fel ca în cazul unui titirez atras de gravitație.

Înclinarea în sine rămâne aproape aceeași în timpul acestui proces. Ceea ce se schimbă este direcția în care arată axa.

Un ciclu de aproximativ 26.000 de ani

O rotație completă durează aproximativ 25.800 de ani, adesea rotunjiți la 26.000. Punctele echinocțiilor se deplasează pe cer cu aproximativ 50 de secunde de arc pe an, adică aproape un grad la fiecare 72 de ani.

Este mult prea lent ca să fie observat într-o viață de om, dar poate fi măsurat cu ușurință. De aceea cataloagele de stele și sistemele de coordonate sunt legate de o epocă anume, precum J2000.0 (începutul anului 2000), iar astronomii convertesc coordonatele la data observației.

Peste precesie se suprapun mișcări mai mici. Una dintre ele este nutația, o ușoară legănare a axei, legată în principal de rotirea lentă a orbitei înclinate a Lunii.

Cum se mișcă polul ceresc

Polul ceresc nord este punctul de pe cer spre care arată axa Pământului. Pe măsură ce axa se rotește lent, polul se deplasează pe cer și trece pe lângă stele diferite.

Astăzi se află aproape de Polaris, Steaua Polară din Ursa Mică, motiv pentru care o folosim la orientare. Vezi steaua polară. Polaris se va mai apropia puțin o vreme, apoi polul se va îndepărta.

în jurul anului 2700 î.Hr., steaua cea mai apropiată de pol era Thuban, din constelația Dragonul. În jurul anului 14.000 d.Hr., polul va trece aproape de Vega din Lira, o stea foarte strălucitoare. Steaua nemișcată din nord este deci un rol doar temporar.

Polul ceresc sud se rotește la fel, deși astăzi nicio stea strălucitoare nu îl marchează.

De ce semnele și constelațiile se depărtează

Aceasta este partea care încurcă mulți oameni. Ecliptica (drumul aparent anual al Soarelui printre stele, vezi ecliptica) intersectează ecuatorul ceresc în două puncte, echinocțiile (vezi echinocțiul). Precesia mută aceste puncte lent spre vest de-a lungul eclipticii, în sens opus mișcării anuale a Soarelui.

În tradiția tropicală occidentală, zodiacul se măsoară de la echinocțiul de martie: 0° Berbec este locul în care se află Soarele în acel moment. Fiindcă acest punct alunecă în raport cu stelele de fundal, semnele legate de anotimpuri se îndepărtează treptat de constelațiile care le poartă numele. Astăzi diferența este de aproximativ 24 de grade, aproape un semn întreg.

Mai există un motiv pentru care cele două nu s-au suprapus niciodată perfect: constelațiile au dimensiuni diferite și granițe neregulate, fixate de Uniunea Astronomică Internațională (UAI) în secolul al XX-lea, în timp ce semnele zodiacale sunt diviziuni egale de câte 30 de grade. Pentru mai multe detalii, vezi de ce semnele nu coincid cu constelațiile, zodiacul tropical și cel sideral și constelațiile zodiacale.

Echinocțiul de martie se află în prezent în limitele constelației Pești și se îndreaptă spre Vărsător. De aici provine expresia populară „Era Vărsătorului”. Astronomia nu are însă o dată oficială de început pentru ea. Granițele constelațiilor sunt inegale și autori diferiți dau ani diferiți, deci este o idee culturală, nu un eveniment astronomic.

Descoperită în antichitate

Precesia este unul dintre primele efecte subtile descoperite în astronomie. Descoperirea este atribuită de obicei astronomului grec Hiparh, care a lucrat în secolul al II-lea î.Hr. El a comparat propriile măsurători ale pozițiilor stelelor, precum cea a Spicăi, cu înregistrări mai vechi și a observat că pozițiile lor față de echinocțiu se schimbaseră. A concluzionat că echinocțiile se deplasează lent și a estimat o rată de cel puțin un grad pe secol. Cifra este mai mică decât valoarea modernă, dar direcția și ideea erau corecte.

Claudius Ptolemeu, în secolul al II-lea d.Hr., a preluat acest rezultat în lucrarea sa, iar astronomii de mai târziu l-au rafinat continuu. Explicația fizică, gravitația care acționează asupra umflăturii ecuatoriale, a venit odată cu mecanica lui Isaac Newton.

Poveste este o frumoasă amintire despre cât de răbdătoare poate fi știința: pentru a observa o mișcare atât de lentă, oamenii au avut nevoie de înregistrări întinse pe secole.

Pe scurt

Precesia este o oscilație naturală și previzibilă a axei. Nu e nimic de care să te îngrijorezi, ci doar parte din lentul dans al planetei noastre. Ea explică de ce se schimbă steaua polară și de ce semnele zodiacului tropical nu se mai află sub constelațiile cu același nume.

Pozițiile din Astronativa sunt exacte astronomic. Interpretarea este pentru inspirație. · Glosar · Termeni · Confidențialitate · Mulțumiri