Cerul — astronomie

Luna: însoțitoarea Pământului

Luna este singurul satelit natural al Pământului, aflat în medie la aproximativ 384.400 km distanță. Cel mai probabil s-a format în urma unui impact gigantic între Pământul tânăr și un corp cât Marte, în urmă cu aproximativ 4,5 miliarde de ani. Vedem mereu aceeași parte pentru că Luna se rotește o dată pe orbită, o stare numită rotație sincronă sau blocare mareică.

Ce știm despre Lună

Luna este singurul satelit natural al Pământului și cel mai apropiat vecin mare al nostru din spațiu. Distanța medie până la ea este de aproximativ 384.400 de kilometri, iar diametrul ei este de circa 3.474 de kilometri, puțin peste un sfert din cel al Pământului. Gravitația la suprafață este de aproximativ o șesime din cea pe care o simțim pe Pământ, motiv pentru care astronauții misiunilor Apollo se deplasau în pași lungi, săltați.

Luna înconjoară Pământul în aproximativ 27,3 zile față de stele. Ciclul fazelor este ceva mai lung, de circa 29,5 zile, pentru că între timp și Pământul se deplasează în jurul Soarelui. Poți urmări succesiunea în articolul nostru despre fazele Lunii.

Suprafața ei este acoperită de cratere de impact și de câmpii întunecate numite mări lunare (în latină, „maria”, adică „mări”). Nu sunt apă, ci lavă bazaltică solidificată, rămasă de la o activitate vulcanică străveche. Luna are doar o exosferă extrem de subțire (un înveliș foarte rarefiat de gaze) și nu mai are astăzi un câmp magnetic global. Fără o atmosferă densă care să echilibreze lucrurile, temperaturile variază puternic: ziua solul poate fi mai fierbinte decât apa care fierbe, iar noaptea scade cu mult sub punctul de îngheț.

Reflectoarele lăsate de misiunile Apollo le permit oamenilor de știință să trimită impulsuri laser spre Lună și să-i măsoare foarte precis distanța. Aceste măsurători arată că ea se îndepărtează de Pământ cu aproximativ 3,8 centimetri pe an.

Cum s-a format probabil Luna

Cea mai larg acceptată explicație este ipoteza impactului gigantic. Acum aproximativ 4,5 miliarde de ani, se crede că Pământul tânăr s-a ciocnit cu un corp cât Marte, adesea numit Theia. Resturile aruncate pe orbită s-au adunat treptat și au format Luna.

Mai multe indicii susțin această imagine. Probele aduse de misiunile Apollo au rapoarte ale izotopilor de oxigen foarte asemănătoare cu cele din mantaua Pământului, iar nucleul metalic mic al Lunii se potrivește unui scenariu în care au fost aruncate mai ales straturile exterioare. Detaliile sunt încă dezbătute, de exemplu cât din materialul Lunii provine de la Theia și cât de la Pământ, așa că e corect să spunem că acesta este modelul principal, nu un caz închis.

Rotația sincronă: de ce vedem o singură față

Luna se rotește în jurul axei sale exact în timpul în care înconjoară Pământul. Acest fenomen se numește rotație sincronă sau blocare mareică. Drept urmare, aceeași emisferă ne este mereu îndreptată.

Explicația ține de gravitație. Cu mult timp în urmă, Luna se rotea mai repede. Gravitația Pământului a format în ea umflături mareice, iar frecarea provocată de mișcarea lor a frânat treptat rotația, până când a ajuns să coincidă cu perioada orbitală. Multe alte luni din Sistemul Solar sunt blocate în același fel.

Fața ascunsă nu este permanent întunecată. Primește lumina Soarelui la fel ca fața vizibilă, de aceea „fața ascunsă” este o denumire mai bună decât „fața întunecată”. Primele imagini ale ei au fost realizate de sonda sovietică Luna 3 în 1959. O mică oscilație numită librație face ca, în timp, să putem vedea ceva mai mult de jumătate din suprafață, aproximativ 59 la sută.

Luna și mareele

Mareele oceanice apar în principal pentru că atracția gravitațională a Lunii diferă de la o parte la alta a Pământului. Apa se umflă spre Lună și pe partea opusă a planetei, astfel că multe țărmuri au două fluxuri și două refluxuri în fiecare zi lunară, care este puțin mai lungă de 24 de ore. Și Soarele provoacă maree, dar mai slabe decât cele ale Lunii.

În jurul lunii noi și al lunii pline, Soarele, Pământul și Luna sunt aproximativ aliniate, cele două efecte se adună și apar mareele de siziga, mai puternice. În jurul fazelor de pătrar, efectele se anulează parțial și rezultă maree de cvadratură, mai slabe. Înălțimea reală a mareelor depinde și de forma țărmului, de adâncimea mării și de vreme. Pentru fizica generală, vezi articolul nostru despre gravitația planetelor.

Frecarea mareică este și motivul pentru care Luna se îndepărtează încet și pentru care ziua Pământului se lungește, cu o cantitate foarte mică.

Luna în cultură și în calendare

Fazele care se repetă sunt printre cele mai vechi și mai ușor de observat cicluri ale cerului, așa că multe calendare s-au construit pe ele. Chiar cuvântul „lună” ca unitate de timp provine din denumirea astrului în multe limbi. Calendarul islamic este pur lunar, în timp ce calendarul ebraic și cel chinezesc tradițional sunt lunisolare. În tradiția creștină, data Paștelui este stabilită printr-o regulă legată de luna plină de după echinocțiul de martie.

Luna umple, de asemenea, mituri, poezie și artă din toată lumea. Dacă vrei să afli ce se întâmplă când umbra Pământului cade pe Lună, citește despre eclipsa de Lună, iar pentru motivul pentru care poate părea neobișnuit de mare aproape de perigeu, vezi superluna. Dacă ești curios cum este interpretată Luna ca tradiție culturală, nu ca știință, există un articol separat despre Luna în astrologie. Această pagină rămâne la astronomie: Luna este o lume cu propria istorie, compoziție și mișcare, pe care le putem măsura.

Pozițiile din Astronativa sunt exacte astronomic. Interpretarea este pentru inspirație. · Glosar · Termeni · Confidențialitate · Mulțumiri